Medicul Marin Voiculescu, născut la 3 august 1913 în Giurgiu, a fost o personalitate marcantă în domeniul medical din România. După ce a absolvit cu distincția „Magna cum laude” Facultatea de Medicină din București în 1938, și-a susținut teza de doctorat „Contribuțiuni la studiul febrei tifoide” în 1941.
Voiculescu și-a început cariera ca asistent la Clinica de boli infantile şi contagioase din Bucureşti (1945) și ulterior a devenit conferenţiar şi profesor la Clinica de boli infecţioase din cadrul Institutului de Medicină şi Farmacie din Bucureşti. Între anii 1966-1970, a ocupat funcţia de adjunct al ministrului sănătăţii.
De-a lungul carierei sale, Marin Voiculescu s-a dedicat cercetării patogeniei, tratamentului şi epidemiologiei bolilor infecto-contagioase. Printre lucrările sale notabile se numără „Ce trebuie să ştim despre hepatita endemică” (1955), „Virozele respiratorii” (1963) și „Bolile infecţioase” (2 vol., 1968).
A fost un pionier al introducerii tehnologiilor avansate în tratamentele medicale din România. În cadrul Spitalului Colentina, el a introdus tehnici terapeutice inovatoare pentru tratarea insuficienței hepatice acute și altor afecțiuni precum tetanosul sau poliomielita acută cu insuficiență respiratorie prin utilizarea plămânului artificial.
Marin Voiculescu a avut un rol esențial și ca promotor al programelor naționale de vaccinare. În calitatea sa de ministru secretar de stat, el a contribuit semnificativ la dezvoltarea Institutului Cantacuzino prin obținerea fondurilor necesare construirii unui nou corp de clădire și susținerea producției locale de vaccinuri.
Apartenența sa internațională este evidențiată prin faptul că era membru al mai multor organizații prestigioase precum Academia Română sau Societatea Regală de Medicină din Londra.
