Constantin N. Ionescu, născut la 21 iulie 1905, a fost un chimist și farmacist român de renume, recunoscut pentru contribuțiile sale semnificative în domeniul cercetării farmaceutice. A devenit membru corespondent al Academiei Române pe 1 noiembrie 1948.
Ionescu și-a finalizat studiile liceale și universitare la București, unde în anul 1931 a obținut titlul de doctor în chimie cu o teză intitulată Acțiunea halogeno-derivaților asupra cicloparafinelor în prezența clorurii de aluminiu (Contribuții la cunoașterea reacției Friedel-Crafts).
În calitate de director al Institutului de Cercetări Farmaceutice, el a extins semnificativ cercetările institutului în diverse domenii precum chimia enzimelor, chimia organică și cea farmaceutică. Printre realizările sale notabile se numără sinteza glicozidelor prin metode enzimatice, studiul echilibrelor enzimatice și cineticii hidrolizelor catalizate de esteraza hepatică.
De asemenea, Ionescu a introdus conceptul de „indice amilolitic urinar” și a investigat efectele medicamentelor asupra amilazei urinare. A dezvoltat o tehnică polarografică pentru dozarea gluconatului de calciu si a contribuit la sinteza unor substanțe farmaceutice importante precum acidul acetilsalicilic sau fenacetina.
Cercetările sale au fost publicate într-o serie impresionantă de lucrări științifice printre care se evidențiază: Sur la synthèse biochimique des -cyclopentyl- et -cyclohexyl-glucosides (1935), Contribuțiuni la cunoașterea proprietăților preparării și conservării apelor cianhidrice (1941) sau Sinteza totală a acidului pantotenic(1950).
Datorită acestor contribuții esențiale aduse industriei farmaceutice din România, Constantin N. Ionescu este considerat unul dintre pionierii săi.
