Willem Einthoven, născut pe 21 mai 1860 în Semarang, Java, Indiile Orientale Olandeze, rămâne o figură proeminentă în domeniul fiziologiei datorită contribuțiilor sale esențiale la diagnosticarea bolilor de inimă. Fiziologul olandez a fost distins cu Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină în anul 1924 pentru descoperirea proprietăților electrice ale inimii prin intermediul electrocardiografului.
Einthoven și-a completat studiile medicale la Universitatea din Utrecht și ulterior a devenit profesor de fiziologie la Universitatea din Leiden, unde a activat până la sfârșitul vieții sale. În anul 1903, el a dezvoltat primul galvanometru cu coarde – cunoscut sub numele de galvanometru Einthoven – un instrument care i-a permis să măsoare modificările potențialului electric cauzate de contracțiile mușchiului cardiac. Aceste măsurători au fost apoi înregistrate grafic.
Termenul „electrocardiogramă” (ECG) îi aparține lui Einthoven și se referă la procesul prin care aceste modificări electrice sunt documentate. El a observat diferențe semnificative între trasările obținute din diverse tipuri de afecțiuni cardiace și s-a concentrat pe studierea modelelor activității cardiace normale între anii 1908-1913 pentru a îmbunătăți precizia diagnosticului.
Einthoven nu s-a oprit aici; el a continuat să perfecționeze aranjamentele electrozilor folosiți în procedură. Electrozii standard utilizați astăzi pentru membre își au originile în munca sa inovatoare. Aplicarea clinică extinsă a invenției sale i se datorează medicului britanic Sir Thomas Lewis, cu care Einthoven avea o corespondență fructuoasă.
Aceste realizări revoluționare au transformat electrocardiograful într-un instrument clinic vital pentru diagnosticarea bolilor cardiovasculare moderne.
